Luni, 28 aprilie 2014 – Gânduri de-ale mele, mărunte da’… multe

Mă bucur când mă trezesc foarte de dimineață. Ziua este mai lungă, mi se pare câștigată. Astăzi m-am trezit la 4.00. Este primul an de când viețuiesc aici (și iată s-au făcut vreo opt ani) în care mi-e drag să deschid fereastra pe întuneric, fie la culcare fie în zori ca să aud păsările câmpului.

La 4 broaștele și câinii erau pradă somnului și astfel cântul păsărelelor se auzea mai bine. Nu știu cum se numesc, oricum sunt mai multe feluri de păsărele care se simt mai în siguranță noaptea în lanul de grâu din apropiere și care scot tot felul de sunete încântătoare. La 5.30 un cuc îndepărtat m-a salutat, nu, nu în mod special ci doar pentru că m-am nimerit și eu în raza lui de emisie.

Și uite-așa mi-a mai zburat odată din cap, pentru o vreme, gândul revenirii la oraș.
Este clar însă că viața prin stabilire la țară nu este potrivită în amurg, când ajungi la economii de tot felul și când începi să dai de fundul sacului.

************

Din tot ce-ar trebui să fac dac-ar fi să trăiesc sănătos după cum spune medicina doar un lucru îmi reușește aproape oricând (în condiții potrivite nu așa ca „tanti”-n târg), să râd. Și evident să plâng. Am văzut de curând un film cu Belmondo târziu, „Un Homme et Son Chien”. L-am iubit pe Jean Paul Belmondo când toată lumea îl iubea pe Alain Delon. L-am văzut acum, senior, și l-am iubit de 100 ori mai mult. Și-am plâns de-a sărit cămașa pe mine.

Aflu acum că filmul a fost realizat la revenirea sa pe platourile de filmare după un accident vascular suferit în urmă cu șapte ani. Am mai aflat tot acum că actorul este alintat Bebel. Mă bucur că te-am reîntâlnit, Maestre!Un Homme et Son Chien

Și apropos de fundul sacului, una la botul calului pentru a râde un pic, de-a lui Horațiu Mălăele: un moș este întrebat de-o fată „Moșule mata ai SIDA?”. Ce-o fi aia? se-ntreabă moșul. Dacă spun că n-am mă fac de râs, dacă-i spun că am poate-mi cere să-i dau. „Măi am da’ doar un pic pe fund” răspunse moșul.

********************

Deși grădina a fost potopită de buruieni (și speranțe s-o scoată cineva la lumină nu am deocamdată), nu disper cu totul și nu renunț la grădinărit. De fapt prelucrat trebuie doar spațiul de care are nevoie planta pe care o cultivi iar în rest cred că ajută și dacă doar tunzi pur și simplu buruienile ca să nu ajungă la maturitate și ca să nu consume prea multă hrană din sol. Treamer-ul pot să-l mânuiesc așa că o vreme mă mai bucur un pic.

Când ești înalt este un pic cam greu să te miști ușor în grădină. Dacă mă aplec, până ajung unde-mi trebuie îmi vine sângele în cap, dacă îndoi genunchii îmi amorțesc picioarele, dac-o chem pe Aurica să lucreze ea, mă apucă nervii. Pare a nu exista scăpare decât în reinventare. Voi cerceta.

*******************

În rest, cât e pace mie una…îmi place.

*******************

Da’ matale?
Damatale.

Previous Older Entries Next Newer Entries

%d blogeri au apreciat: