Bunica Ilinca spune:

Joi, 28 decembrie 2017 – Pluteşte drept înainte…III


Ofertă încă valabilă o îmbrăţişare pentru cine n-are

(continuarea articolului precedent)

Astăzi încerc în termeni cât mai simpli să mai spun odată povestea accentuând aspectele negative întâlnite în acest drum al meu încununat până la urmă cu o chinuită dar molcomă şi aducătoare de balsam pe suflet bucurie.

momentul începutului: m-am trezit la un moment dat constantând brusc că:

  • am îmbătrânit îngrozitor, în multe feluri (chestie relativă până la urmă, mi s-a mai întâmplat şi pe la 37 de ani, acum am 64)
  • rolul care mi-a mai rămas de îndeplinit  după ce am fost aruncată de pe orbita vieţii profesionale mă umileşte şi mă paralizează, nemaivenindu-mi să mă ocup nici de propria-mi persoană darămite de celelate acareturi.
  • cei apropiaţi, în iureşul care-i înghite pe toţi cei activi profesional în ziua de azi, se transformă într-un fel de agent constatator, neputând sau neştiind să facă altceva decât să constate în goană cum mă duc la vale ( sau poate la deal?!)

Cam aşa stăteau lucrurile.

Chestia cu pictatul a fost o pură întâmplare şi a picat mănuşă peste o năzuinţă înăbuşită în faşă încă din copilărie, m-aş fi bucurat enorm să am şi eu un talent dar m-ncătuşase convingerea că nu am şi nu voi avea niciodată.

Am ajuns la Şcoala de Artă. Pe vremea conducătorului cu puţină carte aceasta se numea Şcoala Populară de Artă iar Asociaţia Artiştilor Plastici se numea Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori.

Pe vremurile acestea (când toată lumea declară că are carte când vrea să-şi facă parte), Popular şi Amator  a devenit compromiţator aşa că Maria şi-a… fandosit pălăria.

(Această instituţie s-a numit iniţial Conservator Regal iar mai  apoi Conservator Popular.)

M-am amuzat să aflu cercetând că suntem oarecum de-o seamă, eu şi şcoala ea primind titlul de Scoala Populară de artă în anul 1954.

Cursurile durează în mod obişnuit doi ani cu posibilitatea de a mai frecventa ulterior încă un an pentru specializare şi  un an pentru perfecţionare.

Am avut foarte multe dezagremente, dezamăgiri, agresiuni chiar (ei, nu fizice, nu) dar cel mai rău a fost să constat cât de precară pot fi pregătirea intelectuală, capacitatea de înţelegere, educaţia şi cât de slab poate fi cursul în general. Amănunte altădată.

Ştiţi poate  despre împărţirea oamenilor în cele două categorii: oamenii muscă şi oamenii albină. Oamenii muscă într-o mare de flori văd doar micul rahat iar oamenii albină într-o mare de rahat văd floarea oricât de mică ar fi. Cred că am norocul să fac parte din ultima categorie.

De la un punct încolo am hotărât că eu sunt acolo la Conservatorul Regal şi persoanele prezente  neajutătoare mie sunt doar un accident al timpului. În alt moment aş fi putut avea altfel de profesoară, altfel de colegi, altfel de mijloace, etc. Să auzi în secolul XXI, într-o instituţie de învăţământ, la un curs PE BANII TĂI că meseria se fură, poate spune ceva.

Din clipa aceea nu am mai avut nicio aşteptare de la nimeni, am suplimentat studiul cât am putut prin forte proprii acasă, am renunţat să mai cer îndrumare, mi-am încordat atenţia să prind din zbor cât de mult pot, am frecventat mai departe cursul lucrând cu osârdie şi mai ales NU AM RENUNŢAT.

 

(va urma)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: