Miercuri, 27 septembrie, 2017 – Doamne Românie, Doamne scumpă glie!

Ei, ca mai tujur şi mai mereu, titlul e  …promiţător şi conţinutul bolnăvior de anemie dar mă-ţi ierta.

Să n-o mai lungesc, mi-am luat pălărie.

Ei şi?

Ne, ne, ne. E lucru mare pentru că nu de asta am plecat eu de-acasă şi-apoi, de la Doamne-Doamne dar şi cu contribuţia mea personală, am în dotare un cap cât un bostan (asta nu-i aşa de rău, are dom’le unde se întinde un zâmbet mai cumsecade de la o ureche la alta  că eu sunt mai mult om albină şi nu om muscă aşa că văd mai lesne floricelele şi nu pardon rahaţii) drept consecinţă  greu mi se potriveşte ceva de pus pe cap aşa că mă cam feresc de încercări menite eşecului.

Am plecat la târg, unde nu am mai fost de un veac să-mi cumpăr ceva tesături pentru oarece straie să nu plângă Duduca de lipsă de ocupaţie. Sceptică pân la cer şi înapoi că mai pot da  peste vreo dugheană potrivită din cele ştiute cândva, călcând ca în străchini pe trotuar şi rătăcită din cauza schimbărilor de peisaj ajung şi la raionul cu pricina unde s-a comis minunea eu vrând doar să casc gura.

Nu am cumpărat-o datorită talentului celei care mă îmbia, când omul din faţa mea începe să joace în arta convingerii mă detaşez de parcă nu ar vorbi cu mine şi mă delectez cu prestaţia, mulţumesc frumos şi plec dacă nu-mi trebuie sau nu corespunde.

Şi acum era să se ntâmple la fel dacă…dacă nu se-ntâmpla să probez o măsură imposibilă altădată pentru mine, prea mică adică şi să fiu surprinsă să văd că-mi cuprinde  pampchinul. Mă uit la etichetă şi un şuvoi de sânge cald a început să-mi invadeze ungherele interioare şi-apoi mai întâi un zâmbet, mare, ca la urmă să râd de-a binelea veselă şi fericită.

Pălăria e de România. Staaaaţi încă nu ironizaţi. Mai mult, e de la DĂDÂRLAŢI.

Vedeţi că au şi de bărbaţi.

Din cele peste 10  modele pe care le-a cules vânzătoarea de prin tot spaţiul său de expunere am ales-o pe aceasta pentru că mi s-a părut că seamănă cu a lui Dinescu. De ce habar nu am că a mea arată un pic a joben. Habar nu am cu ce se mănâncă o pălărie, dar ştiţi şi eu acolo, precum chelul cu tichie.  Ceea ce ştiu sigur este că o voi purta chiar de m-ar lega de la prima apariţie pentru că este magică, cum o  pun pe cap, fără să mă privesc, instantaneu zâmbesc.

-Pen’că? Ce mare bucurie ai?
-Că nu e marca „Mu Ci-n Ceai”.

În încheiere o urare şi o felicitare: Jos pălăria Domnule Dădârlat, s-aveţi vânzare pentru câte capete-s sub soare!

P.S. Şi pentru voi, vă fie bine şi când nu treceţi pe la mine dar mai ales când o faceţi.