Duminică, 1 iunie 2014 – Eu și grădina

Această prezentare necesită JavaScript.

Relația mea cu grădinăritul este una destul de chinuită.

Sunt a doua generație care trăiește la oraș din neamul nostru, eu născându-mă în urbe. Deși în jurul meu nu s-au cultivat respectul pentru natură și pentru hrana bio produsă în propria gospodărie, ai mei au dorit să uite munca grea de la țară, m-am trezit, totuși, atunci când am avut ocazia, că mi-ar plăcea, că am ceva chemare către lucratul pământului și am și ceva trăsături de țăran. Mă scol cu mare ușurință foarte de dimineață dar adorm ca o găină seara de exemplu. Nările îmi freamătă când simt mirosul satului mai ales în amurg. Probabil cana de lapte proaspăt muls pe care o beam cu plăcere nebună în lungile vacanțe la bunici își spune cuvântul.

Amalgamul de țăran cu orășan din păcate s-a dovedit a fi nu foarte reușit pentru că nu am toate ingredientele necesare astfel încât spatele să nu se rupă și beneficiul să fie mare.

La noi în bătătură găinile sunt cu ouă de aur (păi da, că numai niște ouă de aur pot costa atâta dacă luăm în considerare cât dăm pe mâncarea păsărilor pe care o cumpărăm și asta fără a căuta prea mult și vremea pe care o zăbovesc găinile pe la noi este atât de lungă încât ajung să facă istorie, neexistând un plan de tăieri optim, mai mult mor de moarte bună decât de cuțit).

Legumele nu au ajuns niciodată să fie într-o cantitate mulțumitoare pentru a putea și conserva pe lângă a consuma și nici măcar pentru consum nu au fost suficiente. Este nevoie mai ales de multă constanță, multă perseverență, forță fizică, pricepere și câte și mai câte în grădinărit. Simplul fapt că îți plasezi habitatul la țară nu face ca lucrurile să meargă de la sine. Ai mult mai multe ocazii să fii dezamăgit, trist, îngrijorat sau în care să te simți pur și simplu vinovat, complexat.

Dăunătorii și bolile sufletelor verzi sunt infinite ca număr, așteptarea este lungă, urgiile naturii implacabile.

Și cu toate acestea este minunat să pui tu cu mâna ta o semincioară minusculă în țărână și să culegi cu mâna ta un fruct din pomul tău. Atâta doar să cunoști măsura când hotărăști câte semințe pui că s-ar putea chiar să iasă.

Curajul, încredere, așteptarea sunt absolut necesare. Am stat un an întreg uitându-mă cu tristețe în merii mei fără niciun fruct, mi se sfâșia inima pentru că unul dintre meri este soiul așa numit GENEROS. Frunzișul gol la care am privit un sezon mi-a dat cam aceeași stare ca atunci când pentru vreo lună am fost surdă aproape complet din cauza unei greșeli de igienă. PUSTIU. Dar să vezi cum este când te uiți cum se rupe pomul de roade și nu ai ce face cu atâtea și nu reușești să le culegi și nu reușești nici măcar să le dai degeaba.

Sălbăticia stă la pândă. Jumătate din grădina mea este cuprinsă de o iarbă deasă și împâslită, de buruieni rele și de puieți ieșiți din ceea cade din pomii pe care vecinul i-a plantat lipiți de gard.

Și cu toate astea anul acesta am mâncat mazăre din producție proprie, spanac, ceapă și ridichi, salată iar acum am mai multe soiuri de roșii în diferite stadii de dezvoltare care deși vremea a fost cum a fost arată bine. Nu știu ce soartă vor avea până la sfârșit. Plantele sunt precum copiii, au nevoie de atenția ta și se supără dacă nu ești tot timpul cu toată minte lângă ele iar eu, după o viață petrecută cu „sarcini de serviciu” sinceră să fiu nu pot să-mi petrec toată ziua săpăligind așa cum nu-mi pot petrece toată ziua dereticând.

Am învățat că așteptările prea mari îți aduc dureri la fel de mari și-atunci îmi spun „fă tu tot ce poți că mai pune și Doamne-Doamne mâna” iar atunci când ceva nu merge spun cum spun cei care de-o viață trăiesc din asta „anul ăsta a fost…cum a fost”.

Hai curaj, inima dârză c-altfel nu faci nicio branză! Sigur, asta îmi spun mie dar și altcuiva dacă are nevoie. Se poate renaște precum răchita mea, dintr-un ciot!

%d blogeri au apreciat: