De la mine din ogradă

Viața la țară. Viața în general.

Dezrădăcinații.

Nu degeaba se spune „ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să primești”.

În acest moment sunt foarte mulți oameni care au visat o casă pe pământ, mai mult sau mai puțin „la țară” și care au și pornit la înfăptuirea visului. Sunt unii care de-abia acum încep să viseze și pe care buzunarul sau alte motive îi împiedică să-și pună visul în aplicare.

Cele ce urmează se vor un îndemn spre liniște sufletească. În orice situație vă aflați ar fi bine să știți că…

Eu am visat cu osârdie casă la țară.

Căutam liniștea, bonomia oamenilor, viața așezată în tipare dulci, apusuri de soare, sunet de talăngi, miros de fân,care supraîncărcate cu soare și arome, tălpi goale în colbul cald al uliței, colinde și pocnete din bici, miros de lemn de brad și fum în hogeagul de pe-acoperiș, mere de cules cu mâna, pere căpătate din vecini în poala rochiței…ia și tu…cămara cu putineie, poame și buruieni uscate, podul casei cu mâțe hoinare, străjere la grânele din cei 2-3 saci contra șoarecilor și aprig poftitoare, fără speranță, la cele două-trei bucăți de slănină agățate de câte-o grindă…

Mi-am petrecut părți din copilărie la bunici. Când mă făcusem de școală și au apărut vacanțele, cât stăteam la părinți tânjeam după bunici și cât eram la bunici, după o vreme, tânjeam după părinți. Când mă-ntorceam la școală copiii se amuzau de graiul modificat de accent și de vocabularul împopistrat cu regionalisme. Eram cumva deja o dezrădăcinată.

Alternanța viața la țară-viața la oraș a fost prezentă în viața mea în mai multe feluri de-a lungul vieții.

M-am născut în capitală și am trăit până la doi ani lângă parcul Carol. Biserica unde am fost botezată există și acum. Cu mare emoție am aflat asta după aproape 60 de ani. (despre acest fapt altădată, ca să vezi la ce poate ține omul!)

Apoi părinții mei au primit oferta să locuiască înafara Bucureștiului într-o casă cu curte. Aveau de plătit o chirie anuală simbolică. Proprietarii erau mulțumiți că nu rămânea casa singură.

Deși acel habitat nu a căpătat niciodată sufletul unei gospodării adevărate, locuitorilor ei bântuiți de sentimentul provizoratului nevenindu-le să investească prea mult efort și suflet în ea, pentru mine a fost un adevărat rai. Aveam spațiu de joacă după largul inimii și mă jucam după cum mă tăia capul.

Nu tânjeam după copii dar, ca să fie lucrurile în limitele normalului, erau două fetițe în vecini cu care mă mai jucam din când în când apoi au venit colegii de școală.

Fix la 14 ani adică exact când terminam școala generală și ar fi trebuit să intru la liceu, tata a venit într-o zi acasă cu o legătură de chei. Primise casă de la serviciu. Ne mutam la București, la bloc. Nu aveam să fiu silită să fac naveta pentru a merge la școală.

Traiul a devenit scump și au dat apartamentul cu „filodormă”. Ne-am mutat într-un spațiu modest dar într-un cartier select,  Cotroceni unde am împărțit etajul unei vile cu balcon de Julietă cu încă două familii și micuța curte cu încă două. Locuiam „la comun” și ne încălzeam cu lemne.

Exact după ce m-am măritat și spațiul nu ar mai fi fost decent corespunzător ne-a venit propunerea să facem un schimb. Un instrumentist de la operă care visa să locuiască la doi pași de locul de muncă, putea să obțină tot etajul având soluție pentru fiecare familie și nouă ne oferea apartamentul său aflat într-o casă cu două nivele și gang cu poartă în strada Antim, lângă mânăstirea Antim, în spatele tribunalului. Încălzirea era tot cu lemne dar nu mai stăteam „la comun”.

Parcul Carol a primit cu brațele deschise o mămică de doi copii care zilnic împingea singură cum putea un căruț în care orânduia copiii (un an diferență) pentru a-i ține cât mai mult la aer.

Din cele două camere, decomandate de data aceasta, tânăra familie deținea o cameră, cea mai mare. Patru persoane desfășurau acolo, care cum, program de somn, ascultat de muzică rock, croitoreală, băiță, papa ș.a în timp ce în cealaltă cameră ceilalți doi membri ai familiei își duceau pe-nfundate traiul chinuit.

Și când era mai necesar, înainte de a se porni marea demolare, tânăra nevastă a venit într-o zi acasă cu o legătură cu chei. Primise locuință de la serviciu. Un apartament semicomandat de 3 camere la bloc, confort 1 sporit, cartier „de dormitoare”, în sudul urbei.

Târziu, aproape de amurg, el a primit o slujbă mai bine plătită și-atunci, din motive cu totul și cu totul diferite, cu reprezentări cu totul și cu totul altfel, cei doi au purces, s-au zvârcolit, au căutat, s-au frământat, au trudit… și-au ajuns să vadă cu ochii lor finalizat ceea ce au crezut că este un vis frumos îndeplinit. (Sigur, a existat și un fir roșu conducător unic.) O casă, pe pământ la țară dar nu chiar foarte departe de capitală, înseamnă habitatul nr. 7 și nu garantez că este ultimul dar nu putem gândi clar pentru viitor. Încă nu ne-am trăit tihnit prezentul.

Ceea ce a urmat nu a fost deloc „de vis”. Nimic nu-ți scurtează viața mai mult decât ceea ce nu-ți ajunge, ceea ce-ți prisosește și ceea ce nu ți se potrivește.

Avem din toate, și lucruri care nu ne ajung, și care ne prisosesc și care nu ni se potrivesc. Dar oare, nu așa ni se întâmplă tuturor?

O schimbare de genul acesta înseamnă, de cele mai multe ori, în primul rând a trăi ALTFEL.

Dacă o duci bine sau rău depinde de cum anume reușești să te raportezi la acest ALTFEL.

După ȘAPTE moduri de a locui pot să vă spun că mai importantă este ATITUDINEA, filozofia de viață, modul de a privi lucrurile și mai ales buna autocunoaștere și buna cunoaștere a partenerului de viață.

…sunt drame și în Cotroceni și la Poplaca din deal, și la bloc și la casă, și-n oraș și la sat precum sunt și bucurii. După atâtea peregrinări pot spune cu tărie. Posesiunile singure/ lipsa lor nu te pot face fericit/nefericit fără  participarea ta.

Este o mare DATORIE să cântărești bine ceea ce ai la un moment dat și să te asiguri că ai cunoscut cu adevărat, că ai folosit și te-ai bucurat la maxim de ceea ce ai în mână.

E chestie de filozofie dom’le!

Dacă ați ajuns până aici citind, așa vă trebuie. Dacă ați luat-o pe scurtătură… asta este. S-ar putea să existe și o continuare. Glumesc. Oarecum.

Până atunci, din câmpia Burnazului, de la gura sobei, primiți o îmbrățișare, un gând bun și un îndemn în stil pășunist: fruntea sus, inima dârză, altfel nu faci nici-o brânză!

Iertat fie dacă v-am plictisit și sper să fi fost cât de cât pe-nțeles ce-am vrut să zic.