Joi, 16 ianuarie, 2014 – Ziua speranței

La o zi distanță
1. am stat de vorbă, după un interval semnificativ de timp în care nu am mai știut nimic una de alta, cu o persoană oarecum apropiată mie, de-o vârstă cu mine, leat ’53-’54 și

2. am însoțit la o operație oftalmologică o persoană mult apropiată mie în vârstă de 87 de ani.


Prima, să-i spunem doamna I., era în tinerețe o fată măcar oarecum interesantă dacă nu chiar foarte veselă. Singurul defect era aspirația spre unicitate prin „a fi absolut mai cu moț”.

Partenerul și l-a ales pe potrivă, cam cu aceleași preocupări, și la propriu și la figurat. Ar fi trebuit să fie bine dar de a la un punct încolo întâlnirile cu ei au devenit stânjenitoare și foarte obositoare, veșnic gura ei nu mai tăcea căci iarba nu-i mai plăcea și cine putea să fie de vină? Ați ghicit. Țapul!

Treceam peste orice neplăcere pentru că la fiecare aniversare a unuia dintre copiii mei ea se anunța dinainte și era prezentă pentru că așa considera că ar fi de datoria ei.

De la un punct acolo, ajungându-se la o anumită vârstă a copilului ritualul anual a încetat. Ne-am văzut foarte rar. Nu intram în sfera lor de interes pentru că nu aveam nimic de speculat, de valorificat, nu aveam valoare de întrebuințare. Până la urmă mulțumesc cerului că a fost așa. Discuția purtată acum două zile m-a îmbolnăvit. Să trăiești o viață într-o veșnică hărățeală, nemulțumire, scotocire prin ogrăzile altora fie să-i disprețuiești, fie să-i invidiezi și foarte rar să te relaxezi, să nu-ți fie relațiile guvernate decât de valoarea de întrebuințare a fiecăruia mi se pare infernal.

M-am încărcat cu foarte multă energie negativă. Pe tot parcursul ei mi-a vorbit doar ea, doar despre ea și nu a făcut decât să mă informeze despre toate bolile cărora nu le mai dă de capăt.

N-o pomeneam dacă nu ar fi vorba despre SĂNĂTATE și despre două raporturi în care te poți afla cu ea prin ATITUDINE.

Îmi venea s-o scutur de umeri și să-i spun „fată, ce faci tu cu tine, dezmeticește-te!” dar cine sunt eu?!

Să te compari cu alții poate fi constructiv dar să te raportezi tot timpul numai la alții și numai întru veșnică nemulțumire poate fi ruinător.


La polul opus, o femeie, Doamna V., care a avut mult mai puține mijloace și o viață mult mai grea ajunge să mă facă, la cei 87 de ani ai ei, să-mi doresc să trec prin orice ar să fie așa cum a reușit ea printr-o încercare pentru mine înfricoșătoare, operația la ochi.

Sigur, emoția a fost mult mai mare în acest caz dar epuizarea a fost, culmea, mult mai mică! M-am încărcat cu multă energie pozitivă!

Deși la primul consult mi s-a zvârcolit două zile stomacul la propriu de frică, modul cum s-a comportat, osârdia cu care și-a făcut noianul de analize cerut, curajul pe care si l-a făcut, liniștea – aparentă mai mult ca sigur – pe care a păstrat-o… mă fac să-mi dea lacrimile.

Mai micșorată parcă în fotoliul din sala de așteptare, a întrebat doar, un pic înainte de a intra la operație dacă n-ar fi o pastilă, ceva calmant?!

Am privit-o copleșită și am întrebat-o dacă îi este frică. Nu-și exprimă niciodată îndoieli, frici, nemulțumiri privitoare la propria persoană. Ea este vitează și merge, mai dinspre bătrânețe acum, cu Dumnezeu înainte! Ți-e frică? Nu, dar așa…

Am cuprins-o pe după umeri, am adunat-o lângă mine și i-am povestit că am întrebat atunci când am ales ziua operației dacă există posibilitatea să zăbovească în clinică până ne asigurăm că este O.K. și mi s-a răspuns că nu-i nevoie să mai stea decât eventual 5-10 minute, că se va simți bine ca toată lumea care pleacă imediat acasă. S-a mai relaxat.

Cuvintele sunt stângace și sărace dar tare aș vrea să țin eu minte în primul rând și-apoi să-nțelegeți și voi, cei necăjiți des de capra vecinului sau cei care considerați că nefericirea se datorează întotdeauna altcuiva că HĂȚURILE SUNT LA NOI, ÎN MÂNA NOASTRĂ! (99% sau poate 75% sau poate, la unii doar UNU% dar cât este de important că putem trage și noi de hăț!)


Anul trecut am fost vreo trei săptămâni surdă de-a binelea(din cauze mecanic-inflamatorii), acum vreo câțiva ani din cauza unei sinuzite maxilare combinată cu ceva răceală care nu mai trecea mi-am pierdut, din cauza unor picături, complet pentru câteva zile mirosul. Eram într-o excursie în Cipru, treceam pe lângă flori foarte frumoase și cu miros îmbătător, am înțeles cu adevărat ce pierdeam doar când, după 2-3 zile mirosul mi-a revenit. Acum m-a înspăimântat văzul.

Vă mai spun încăodată ce v-am spus când eram surdă: de câte ori sunt necăjiți aduceți-vă aminte măcar de cele 5 simțuri și dacă sunt întregi FIȚI FERICIȚI.

Apoi, mai vreau să spun pentru cei ce se frământă până la suferință că liniștea sufletească nu ne pocnește singură, așa ca leuca de la căruță când nu suntem atenți. Ea trebuie căutată și cultivată din proprie dorință și cu multă străduință. Este un dar de mare preț pe care nu ni-l poate face nimeni mai bine decât noi și nu ni-l poate face nimeni fără noi.

Hei…asta este. S-auzim de bine!

%d blogeri au apreciat: