Sâmbătă, 21 decembrie, 2013 – Sunt pe-aici dar…

…nu am net. Nu mai detaliez. Se va remedia.

Nu am mai postat(nu că ar fi mare pagubă) dar tot am mai aruncat o privire pe la unul, pe la altul, și, cu strângere de inimă vă spun că am dat peste multe amărăciuni. M-am întâlnit cu astfel de stări și în anii trecuți și nu mă rog decât să reușim să trecem, fie și așa cu ele în cârcă, în anul ce vine.

Sfârșitul de an este mereu un moment greu. Suntem sleiți, obosiți, secătuiți, cu așteptări care poate nu se îndeplinesc. În mod miraculos, după ce trecem pragul dintre ani, dacă mai rămânem prin preajmă, pe astă lume, lucrurile se văd parcă un pic altfel, mai cu speranță.

Ca să ne fie trecerea aceasta mai ușoară s-au inventat sărbătorile și datinile și tocmai ele ne fac să ne amărâm sau să ne obosim, să ne dăm peste cap… Aici depinde totuși de filozofia și strategia fiecăruia.

Treaba și alergătura și tot ce mai presupune momentul acesta al anului îmi făceau viața grea. L-am văzut însă pe Grigore Leșe pe ecranul televizorului vorbind despre colinde și despre cum ar trebui să ne pregătim pentru Crăciun.

Un gest și o vorbă mi-au dat zece ani din viață: și-a rotit palma într-un gest blând și delicat, cu vârfurile degetelor adunate pocal, sugerând cum ar trebui să fie casa (curată ca un pahar) și nu în trudă amară, ci în pace și liniște.

Simplu.

Nu-l prea plăceam pentru că mai demult mi se părea cam teatral. Acum însă l-am văzut altfel. A vorbit cu multă căldură, a transmis multă emoție, a scos la iveală multă puritate în câteva frânturi de colinde nemaiauzite până acum de o frumusețe a cuvintelor care m-au făcut să mi se umezească ochii. Are concert pe 26 decembrie la Ateneul dar din păcate nu am știut din vreme. Scotocind pe net după înregistrări de-ale lui îmi pare rău că nu l-am știut până acum.

Nu cred că poți rămâne indiferent după o întâlnire, fie ea și virtuală, cu Grigore Lese