Joi, 19 septembrie, 2013 – Pălăria lu’ Maria

Iertați „mica licență poetică” din titlu. Este un defect de-al meu să potrivesc pripit cuvinte.

Se spune „aceeași Mărie cu altă pălărie” pentru a semnala ceva care nu a fost schimbat prea mult în bine ci a căpătat doar un pic de cosmetizare. Asta dacă ne gîndim la pălărie ca la ceva ornamental. Dar dacă ne gandim la pălărie ca la un element de protecție ceva-ul poate să arate cu adevărat și consistent mult mai bine sub altă pălărie.

Se-ntâmplă la plante, se-ntâmplă la animale, se-ntâmplă la gospodării, se-ntâmplă la oameni.

Această „profundă gandire” mi-a fost declanșată de sfecla roșie recoltată ieri.

Am semănat sfeclă roșie sub un tunel de folie. A evoluat bine doar că era prea deasă și cam la umbră. Am reușit să replantez câteva fire, intercalat printre alte tipuri de răsaduri salvate de la pieire, într-un loc foarte convenabil, la soare, pe o bucată de grădină cu pământul un pic mai îmbunătățit. Dimensiunea sfeclei s-a mărit de aproape 10 ori.

Cât de bine ne merge și nouă când suntem lângă omul potrivit, avem slujba care ne place, trăim în locul potrivit, și mai ales suntem înconjurați de oameni cu care ne potrivim.

Acum, ce să zic?! Dacă nu putem schimba nimic din cele de mai sus măcar să-ncercăm din când în când chiar o banală pălărie, din cele de pus pe cap, nouă. Chiar și ea ne poate da o altă stare mai bună.

Păi da! Ieri mi-am cumpărat ghete de toamnă. Încălțările ideale. De piele întoarsă, neagră, moi și bune. Și fiindcă neatentă fiind am plecat de-acasă c-un cercel de-un fel și unul de alt fel, mi-am cumpărat și o pereche de cercei care să-nveselească costumul meu de velur negru (pantalon și sacouaș) pe care nu l-aș da pentru nimic în lume fiind foarte „mămos”. Am stat cu „Omul” la un ceai bun, mi-am schimbat încălțările (îmi vine să dorm cu ele) și-am hălăduit prin supermarcheu, calmă și binedispusă. Ce-nseamnă pălăria potrivită dom’le!
Cerceii au fost foarte ieftini.

Menționez rușinată că de două ori mi-am trecut pe sub nas, discret, șipușorul cu „odicolon” achiziționat mai anțărț gest impudic care mi-a produs o scurtă teleportare în vremuri fericite când nu se cerea de la mine decât să fiu cuminte și să nu mă „calicesc” urcându-mă în mărul uriaș din pomăt și când căpătam câte-o bomboană, aromată cam așa ca odicolonul, din buzunarul de la pestelca mamuchii.

Vă pupă fana lui Zorro.

Uitam să vă-ntreb: Voi cum stați cu pălăria?

%d blogeri au apreciat: