Luni, 9 septembrie, 2013 – Cei grăbiți și aferați ocoliți, nu lecturați
Repunere în drepturi
Am mai spus, de-o vreme am reînceput să citesc.
Tot încercând să așez lucrurile, fiecare într-un loc cuvenit, am ajuns și la cărțile adunate, de către… mai mult de un suflet, pe parcursul aproape a unei vieți, și să le redau rostul cel mai important, acela de prieten de suflet. Le-am hărăzit unghere lipsite de fală, în spații pe care nu prea le poți folosi la altceva dar s-a întâmplat așa că le este foarte bine acolo te-ntâmpină fără să te agaseze precum un custode discret într-un muzeu. Dacă îl abordezi, îți este alături, dacă nu, îi uiți prezența dar te bucuri să-l știi pe undeva pe-aproape.
Așa am ajuns să descopăr, să redescopăr, să mă lipesc, să zăbovesc, să meditez, să plâng, să mă încarc, să mă dezvolt, să-mi împuținez lacunele din cultura generală.
Alfabetul nu e greu… Îmi răsună în minte un fragment de melodie (Formatia Rosu si Negru).
Agârbiceanu, Vlahuță… Nume prezentate în școală (cel puțin în a mea) cu parcimonie.
Îți lipsește un suflet apropiat de leat îndepărtat care să-ți spună povești la ceas de seară, să facă gândul amar de peste zi să dispară? Ia o povestire de Agârbiceanu.
Vrei să plângi și nu poți? Aaaa, pot înțelege că este o problemă. Dom’le natura a avut grijă de toate când ne-a creat (în colaborare cu Doamne-Doamne firește) și ne-a dat plânsul și râsul numai că, uneori, se mai defectează robinetul. Crezi că dacă ai plânge te-ai ușura? Dar nu-ți vine de prea mult amar în tine? Scotocește tată prin poeziile lui Vlahuță și dacă nu te-oi simți ușurată de cât bocești până-i poezia gătată maare lucru. Ei, mai glumesc și eu dacă reușiți să-nțelegeți ce vreau să spun.
Vă propun această poezie după ce o înghețată odioasă m-a trântit la pat și m-a făcut prizonieră în casă cu gâtul și capul praștie. Când am putut să stau cât de cât în picioare mi-am spus firoscoasă: Doamne, ce mi-o mai trebui când este atât de bine și-nseamnă atât de mult să poți merge, să-ți fie mintea cât de cât limpede, să vezi, s-auzi, să pricepi?! Pentru ce ne zbatem atât, ne frământăm atât, alergăm atât?!
Inainte de a citi versurile, presupunând că o veți face, poate v-ar plăcea să-l luăm și pe Chopin alături.
ÎN AMURG..
de Alexandru Vlahuță
Vâslaş ce-aleargă împins în zare
De oarba sete a fericirii,
Pe câmp de ape fără cărare,
Omul e pururi prad-amăgirii;
Căci scris e dorul să şi-l agaţe
Numai de umbre şi de năluce,
Ce-n a lui veşnic întinse braţe
Zadarnic cearcă să le apuce.
Şi când viaţa abia-i o rază
Atât de slabă şi trecătoare,
Când ştie bine că-naintează
Înspre-a pieirii de veci vâltoare,
De ce vâsleşte şi se răpede
Cu-atâta pripă şi nerăbdare
Dup-o nălucă de foc ce-o vede
Fugind în noapte-i, din zare-n zare?
. . . . . . . . . . . . . . .
Asta-i ascunsa firii dorinţă
Ce-nspre repaus veşnic o-mpinge:
Orice lumină i-o suferinţă;
Scăpare-i noaptea-n care se stinge.
Tremurătoare, viaţa bate,
C-o frică oarbă şi nenţeleasă,
La poarta păcii neturburate,
Din care omul n-a vrut să iasă;
Căci chinul vieţii cine l-ar cere?
Ce stea de sineşi s-ar mai aprinde
Când ar şti bine că i-o durere
Din întuneric a se desprinde!…
Unde mă duceţi, visuri deşarte?
De ce, luceafăr, te-afunzi în zare,
Mă laşi în urmă-ţi tot mai departe,
Pe câmp de ape fără cărare?
Unde-s acele limanuri sfinte
Chinul amarnic să mi-l omoare?…
Mai înainte! Mai înainte!
Îl cheamă glasuri amăgitoare;
Şi omul trece pe-ntinsa mare
Cu valuri răpezi şi ape-adânci,
Călător, veşnic în nerăbdare,
Împins de vânturi, lovit de stânci.
Târziu, când simte că e aproape
Clipa în care valul, sub dânsul,
Să se desfacă şi să-l îngroape,
Se uită-n urmă, şi-l umple plânsul;
Căci tot trecutu-i pare-o comoară
De fericire, rămasă-n drum.
Păn şi durerea-i de-odinioară
Plină de farmec o vede-acum,
Şi nu se-ndură să se despartă
De-atâtea visuri veştede foi,
Ci-n năzuinţa-i oarbă, deşartă,
Dă să-şi întoarcă barca-napoi…
(Copil ce umblă s-adune stele
De pe oglinda blândelor ape)
Dar cad trudite braţele-i grele,
Cârmă şi vâsle lăsând să-i scape!
Gându-i adoarme în nemişcare,
Ochii s-acopăr, stinşi, sub pleoape,
A nefiinţei eternă mare
Valu-şi desface ca să-l îngroape;
Căci, rupţi din valu-i, s-azvârl în soare
Nenumăraţii stropi de viaţă,
Şi-n al ei haos recad, când moare
Clipa de care, lacomi, s-agaţă.
************************************************************************************
********************************************************************************
****
Parcă aud un murmur din ce in ce mai tare:
Ooooh, zei! Cum e posibil? Ce mare-nfumurare!
Nocturna lui Chopin cu stihuri de Vlahuță și propria-i lucrare!
Vă rog, orice-ați gândi, NU CEREȚI LAPIDARE!
Nu cerem lapidare, ci însănătoșire grabnică. 🙂
Ce coincidență, măi! Exact duminică mi-am petrecut „dereticând” prin bibliotecă, prilej de răsfoire îndelungă a unor cărți dragi mie, dintre care le-am luat pe unele lângă mine, pe noptiera de lângă pat.
ApreciazăApreciază
Ce voluptate!
Să-ntinzi agale mâna și să-ți poți alege înșiruirea de cuvinte care te oblojește, te-ncântă, te face să râzi, să plângi, să-ți storci mintea să pricepi, să oftezi, să gemi, să visezi, să cunoști, să te regăsești, să reușești, să-nfăptuiești … și câte și mai câte!
ApreciazăApreciază
Da si tu un semn de viata, ca ma bagi la idei! 🙂
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru-ntrebare. Stop. Sunt „doar” cotropită. Stop. Altfel întreagă și sănătoasă. Stop.
ApreciazăApreciază
Un ansamblu reusit: muzica, versuri, imagini:)
ApreciazăApreciază
Flatarisită de apreciere Mirela. Vorbele bune s-au adunat toate la tine.
ApreciazăApreciază