Miercuri, 22 mai 2013 – Considerațiuni banale. Să nu ziceți că nu v-am spus.

Ieri a fost ziua mea de nume.

După bunica paternă am fost botezată Elena (așa cum după bunica maternă am fost botezată și Varvara).

Toată viața mea am tânjit după un alt nume care să fi fost ales după chipul și asemănarea mea, pentru mine, dintr-un motiv care să fi avut o legătură, minusculă chiar, cât un firicel subțire de ață, cu mine. Am tânjit până aproape de bătrânețe când am aflat dintr-o pură întâmplare că pe străbunica mea (cine-mi vorbise mie până-atunci despre ea?! nimeni) o chema Ilinca. De ce nu mi se vorbise? De…nimic.

Mi-a tresăltat sufletul, m-am încălzit toată, am simțit o gheară acolo unde unii au mărul lui Adam, și gâtuită de emoție am întrebat-o pe mama care tocmai îmi povestea despre bunica ei cât de bună fusese și cât de frumos se purta cu toți cei 7 nepoți: dacă tot ai ales nume ale înaintașelor din familie de ce nu m-ai botezat ca pe bunica ta? A ridicat din umeri. Mie nu mi-a mai păsat, m-am bucurat enorm că am aflat de această străbunică, m-am rugat pentru odihna ei și am hotărât că-n sinea mea și pe unde s-o putea mă va chema Ilinca. M-am bucurat când am găsit în ceva scrieri de-ale celor care se ocupă cu cercetarea prenumelor că Ilinca ar avea oarece legătură cu Elena și cumva mi-am găsit ciobul lipsă, mi-am găsit liniștea în privința asta. Cât de aproape de mine și cât de frumos este acest prenume. E-al meu!

*****************

După revoluție multe mișcări de mase s-au produs. Adică cineva de-acolo de sus a luat un băț mare și a-nceput să amestece șoarecii să nu roadă sacul. Așa s-a făcut că valurile vieții m-au aruncat de pe poziția de informatician practician în cea de informatician teoretician adică din analist-programator în cea de profesor de informatică. Pedagogia era un vis mai vechi de-al meu neîmplinit la vremea potrivită.

Odată ratată șansa la vârsta opțiunilor, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că m-aș mai putea apropia de domeniul învățământului și nicidecum așa cum s-au petrecut lucrurile. Important este că eu am pus tot sufletul, toată dragostea, toată frica, responsabilitatea și scrupulozitatea în această înfăptuire involuntară dar salutată pentru o vreme.

Concedierile la noi s-au făcut foarte prevenitor, nu atât din omenie cât din economie (instituția prefera să nu plătească ajutoare de șomaj). Eșaloane de salariați erau anunțați că trebuie să-și caute de lucru în altă parte și li se oferea un interval de grație cam de 3 luni în care să-și rezolve problema. Se desființa o centrală industrială, cine nu s-a născut ieri știe despre ce vorbesc.

Deși nu am fost în primul eșalon, deci am avut un pic de timp de pregătire morală pentru desprindere, tot am avut un șoc când am fost chemată la întrevederea dureroasă totuși după 17 ani de lucru în același loc. Mi-am revenit destul de rapid mai ales că mie mi se oferise totuși posibilitatea să rămân ca simplă economistă în fabrica pe care era grefată centrala industrială.

Am pus mâna pe un ziar cu anunțuri de mică publicitate și, Doamne-Doamne lucrase pentru mine, am dat peste anunțul unui idiot de director de Club al Copiilor (echivalent al Palatului Copiilor la scară mai mică) emanat de revoluție fără studii, fără morală s-a dovedit mai târziu, care-și dădea la ziar câteva catedre vacante, lucru nemaiîntâlnit în învățământ unde acestea se rezolvau prin inspectoratele școlare.

Telefon, vizitat, acceptat, transferat, salutat, în aceeași zi rezolvat.

M-am simțit ca o frunză uscată în vânt, aterizată din întâmplare pe-o masă de crâșmă selectă, fleoșc lângă tacâmurile de argint. Fără nici o pregătire pedagogică, doar cu studiile și experiența de specialitate care din păcate nu avea legătură cu programa elevilor, iată-mă semnând o condică într-o unitate școlară. Efortul de aliniere a cunoștințelor și aptitudinilor la cerințele diferitelor nivele la care am fost nevoită să mă prezint a fost extraordinar. Umilințele, deruta, absurzeniile, salariul mizer, stresul și suprasolicitarea, o alternanță continuă de șuturi în fund și pumni în cap…(poate voi mai dezvolta altădată) dar și fețele luminate, salutul reverențios, praful de cretă, cerneala roșie, buchetul de flori și mărțișorul cu pene (sau nu). Mi-am dat examenul obligatoriu, cel de DEFINITIVAT, în trei specializări pentru că așa cerea facultatea mea, în cibernetică, previziune și statistică. Cine spune că acest examen este o formalitate și că este ușor înseamnă că nu se teme de ridicol. Am devenit și voi muri PROFESOR. Acest titlul obținut cu multă muncă și consum nervos la aproape 40 de ani m-a făcut să cresc mult în ochii mei.

Când lucrurile s-au deformat prea tare și învățământul a început să nu mai aibă legătură cu învățământul… am plecat. După 10 ani. În fond eu sunt SPECIALIST mi-am spus. Nu trebuie să-ndur nimic.

Dar scopul acestei plimbări prin …porumb nu este acela de a-mi povesti în amănunt viața ci acela de a arăta ce poate face o carte dintr-un om. Pe când mă zbăteam ca un fluture pe lampă să-mi găsesc puncte de sprijin și jaloane călăuzitoare în noua „meserie” am dat peste o carte de pedagogie din 1942, Pedagogia generală a profesorului universitar Constantin Narly. Nu aș putea spune că mi-a fost instrument de lucru, că am lucrat cu ea din punct de vedere pedagogic dar a lucrat ea cu mine și cu coloana mea vertebrală din punct de vedere psihologic.

În învățământ, acum ești o cârpă, acum ești o stea, dar mai mult cârpă și foarte rar stea. În această carte scrisă de un profesor pentru profesori se dau citate în latină, germană, în franceză în original. Se presupune că cei cărora le este adresată cartea cunosc aceste limbi sau au îndemânarea să-și apropie textele citate. Mi s-a părut o înălțare a dascălului-cadru didactic pe un piedestal de dorit, meritat, de pe care în niște timpuri a fost doborât cu prostie și răutate, de pe care în alte timpuri a coborât singur atras în mrejele unei vieți aparent ușoare și superficiale și despre care cei din zilele noastre nici nu prea au ocazia să afle.

Întăi am avut-o cu titlu de împrumut, apoi am primit îngăduința s-o păstrez. Deținătorul ei, dus desigur acum dintre noi să predea matematică pe alte tărâmuri, deși se oripila gândindu-se la cine și cum mai ajunge în învățământ, înduioșat de strădania mea permanentă de a ajunge totuși cât mai repede la o îndreptățire a prezenței mele la catedră mi-a dăruit-o.

Întâmplarea a făcut să întâlnesc o tânără, foarte capabilă, care printre multe lucruri consistente pe care le-a făcut și le face la viața ei a ales să preia de la bunicul ei și priceperea de a lucra în piele și de a face și legătorie de carte. Cu bucurie și plăcere i-am încredințat spre a fi legată în piele această carte cu care am o relație aparte. De câte ori o am sub ochi spatele mi se îndreaptă, fața mi se luminează și simt niște mânuțe mici cum îmi cuprind genunchii, și-aud glasuri subțirele cum mă strigă, aud pocnetele de cărți în cap care se produceau când mă întorceam cu spatele la clasă și fața la tablă, văd fețe luminate și curate, văd siluete sprijinind cu spirit de frondă, învăluite în colaci de fum de tigară ziduri când în sălile de clasă se dădeau teze, și văd mușchi fremătând în soare bătând mingea în curtea școlii când în laborator cei sacrificați buchisesc tainele tastaturii QWERTY… Mi-amintesc de întâlnirea cu ursul într-una din tabere, aud hohotele de râs de la serbările improvizate în sala de sport…

Îmbrăcămintea din piele fină de capră împreună cu coperțile tari adăugite dau ținută și prestanță ceaslovului ajuns prin neguri de vremi până în zilele noastre.

A revenit la mine de ziua mea onomastică alături de un carnețel legat tot în piele, cu un simbol drag mie incrustat pe copertă, o mică operă de artă, carnețel care mă obligă să mă spăl viguros pe mâini când scriu în el. De drag i-am dat o destinație aparte, va fi carnetul de NEINSEMNĂRI al unei ființe neînsemnate.

Asta-i. O zi în care serbez un nume pe care nici nu-l displac foarte tare dar care nici nu-mi încălzește sufletul și pe care l-am purtat după mine prin viață așa cum purtăm o grămadă de lucruri pe care poate n-ar trebui să le purtăm.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat: