De la mine din ogradă

Opțiunea mea a fost totuși se pare să fug din lume, să reduc la minim comunicarea cu semenii și să evit tot ceea ce aduce ea, să las la o parte preocupările culturale și să-mi umplu viața cu o puzderie de gesturi domestice.

Am familie. Ocupată. Purtată de valurile vieții încolo și-ncoace. Din când în când, răruț, ne întrunim și încercăm să ne hrănim de la ceea ce ar trebui să fie regina matcă. Fiecare are așteptările lui, fiecare se alege cu dezamăgiri, fiecare are stângăcii care rănesc, fiecare cade și se ridică zicându-și până la urmă că s-a-mpiedicat și nu că i s-a pus piedică.

Aseară, plecând de la un astfel de moment cu inima cumva brumată, am ajuns pe un pod larg, betonat, întins peste un râu cu albia largă, a cărui apă lucea în noapte legănând foarte ușor luminile felinarelor. Pe parapetul podului, un anticar își prezenta copiii de suflet. Cărți. Deodată, întreaga mea ființă s-a scuturat de umbre. Mi se pare foarte frumos să nu lași cărțile să moară. Clipa era magică și am simțit că trebuie să mă opresc. Nu aveam în gând decât că trebuie să plec de-acolo cu o carte. Nu știam ce și cum să aleg. Anticarul era prezent cu eleganță și prevenție când lângă un privitor când lângă altul și murmura aproape cuvinte de bun simț și pline de cunoaștere despre autor, despre titlu, despre volum.

Tulburată de întâlnirea tocmai încheiată, puțin emoționată de ceea ce-mi scosese întâmplarea în cale și care mi se părea ca o mângâiere pe cap, vrând să zăbovesc acolo dar neștiind foarte bine cum să-mi construiesc descântecul care să-mi vindece clipa, mai mult l-am auzit decât să-l văd, nu m-a interesat la început persoana lui. Apoi l-am și privit. Subțire, cu trăsături distinse, cu părul argintiu curat, un pic mai lung, care-i încadrau frumos figura…Mi-l voi aminti multă vreme… Mi-a vorbit reținut, mi-a prezentat nu mi-a îndesat pe gât, mi-a “amintit” nu m-a instruit, mi-a fost prieten mai mare, m-a făcut să mă simt om.

O vorbă te urcă, o vorbă te coboară, o vorbă îți dă viață, o vorbă te omoară. Sună poate a romanță cântată în birt dar este atât de adevărat. Acum îmi vine în minte “duduca” chelner de la Viena. Nu poate fi nimic mai grosolan decât să pretinzi că tu ai clasă și să nu o ai și nimic nu poate fi mai elegant decât să ai clasă și să nu pretinzi nici o clipă că o ai.

Am plecat cu trei cărți, alese aproape cu ochii închiși aș putea spune pentru că, deși răsfoiam, ascultam, scotoceam prin memorie, decizia era luată așa: nu plec fără o carte care îmi va aminti seara.

Acasă am cercetat cărțile cumpărate. Au venit spre mine: un volum scris de un premiat Nobel din țara cu a cărei capitală era comparat cândva orașul meu dar bineînțeles că nu este cea mai bună scriere a sa, intră la categoria roman sentimental și dulceag (după cronici), un mic roman al unui scriitor care a străbătut mări și a cercetat meleaguri ca ofițer de marină și un volum al cărui autor este născut la Praga (oraș pe care l-am iubit de la prima vedere) și ale cărui romane „se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, stranie asupra realității, marcată de expresionism și suprarealism, în care condiția tragică a omului este reprezentată parabolic”-Wikipedia.