De la mine din ogradă

– Ce faci fată, tu nu știi că fericirea e ceva ce n-ai și dai ca să ai?

Privesc în jur și-mi văd zestrea de suflete verzi și-mi aduc aminte de ce-am citit despre influența vibrațiilor pe care le transmitem asupra plantelor.

Nu arată chiar foarte bine și-mi dau seama că de cele mai multe ori le-am privit cu îndoială în suflet, cu umbra amintirii diferitelor eșecuri, cu amintirea remarcilor lipsite de bunăvoință ale unor privitori în loc să mă uit la ele în primul rând cu dragoste și-nțelegere și interes permanent.

Plantele nu știu vorbi dar simt extraordinar și-ntorc înzecit ceea ce primesc. Ceea ce PRIMESC!

Am dat dis de dimineață, cu noaptea în cap, pe Youtube, peste un filmuleț care mi-a adus multă relaxare și împăcare cu mine.

Se intitula „Realizarea sinelui. Principalele blocaje.”. Nu propovăduiesc nimic, nu fac reclamă, nu recomand, pur și simplu povestesc. O femeie, în vârstă, exotică, vorbea exact cu timbrul și intonația de care aveam eu, pesemne, mare nevoie, despre posibilele noastre blocaje energetice și ne-ndemna să facem niște gesturi simple cu palmele. Nu era patetică, nu era declamatorie, nu era autoritară, era extrem de simplă, caldă, încrezătoare, reținută.

Am mai căutat înregistrări cu ea sperând că întâlnirile virtuale, din când în când, îmi vor suplini alte forme de comunicare, deficitare momentan în viața mea.

Sunt totuși extrem de selectivă în privința influențelor pe care le accept și flexibilă în același timp așa că la următoarea înregistrare cu ea pe care am găsit-o m-am retras un pas înapoi dar am urmărit totuși mesajul. Am reținut afirmația că transmitem și primim vibrații, pozitive, negative…Pot avea efecte foarte puternice, de bumerang, de leac, de otravă, de hrană…Chiar fără vorbe sau gesturi, prin simpla putere a gândului, mai ales prin puterea gândului.

Ieri dimineață când am intrat în curtea păsăretului mi-a stat iarăși inima-n loc: una dintre cele trei rățuște albe de-abia se târa pe aripi. Am murit și-am înviat. Am luat-o și am izolat-o și-n timpul acesta gândurile mi se-nvârteau ca ruleta rusească mintea nevăzând decât glontele pornind. M-am mai dus de două ori la ea paralizată de parere de rău, de grijă și spaimă dar nu făceam decât să o cercetez cu privirea și să cert cățeii care se-nghesuiau, pofticioși cumva, lângă împrejmuire. Apoi, m-am adunat puțin, i-am dat eu apă pe cioc de câteva ori, am mângâiat-o, am săltat-o încercând s-o ajut să stea pe lăbuțele ei, i-am vorbit…

Mare mi-a fost bucuria când, la scurt timp, rățușca și-a revenit și după prânz a început să meargă singură, să mănânce și să le povestească suratelor prin ce a trecut. Explicația a fost că gâsca mea cenușie , singură și încă aptă de amor, s-a îndrăgostit de biata rață și dacă nu poate fi ea călcată, calcă ea pe cine poate. Am văzut, am alungat-o dar nu am luat măsuri. Această întâmplare poate va face ca să-mi intre în cap că eu nu sunt Noe și că nu prea e bine să ții laolaltă tot felul de vietăți cu gândul că s-or împăca ele.