Hic et nunc

Gaudeamus igitur hic et nunc.

Știu limba latină doar atât cât să nu pronunț, precum colega mea de liceu Minerva, aulaie otomanicaie în loc de aule otomanice (ora de limba și literatura română, lecția despre opera lui Dimitrie Cantemir, Incrementa atque decrementa aulae otomanicae=Creșterea și descreșterea curții otomane). Cred că și în clipa trecerii pe celălat tărâm, dacă îmi voi aduce aminte de Minerva și ora de română a domnului Păsărin, voi trece cu zâmbetul pe buze. Și-acum mi se zvârcolește stomcul de râs și mă întreb repede unde este toaleta (just in case).

Răscolind eu printre biții internauți după hrană pentru inimă și minte, am dat peste imnul studențesc Gaudeamus. La 59 de ani am ajuns să aflu și eu traducerea versurilor. Îmi ajungeau energia, înălțarea pe care mi se părea că le emană imnul, eram marcată chiar, luam cuvintele ca atare și cred că mi se părea pe undeva o impietate să mă gândesc la traducere. Dacă râdeți de mine nu mă supăr.

Mi s-a părut acum atât de frumos că Gaudeamus igitur înseamnă „să ne bucurăm așadar!” și le-am combinat cu altă sintagmă latinească, hic at nunc în conformitate cu hotărârea mea de a-l surghiuni pe Nunucică și de a mă bucura acum și aici de ceea ce pot. Probabil că pentru a întruchipa propoziția să ne bucurăm acum și aici ar mai trebui lucrat dar eu nu știu latină așa că:

Gaudeamus igitur hic et nunc.

De ce în latinește? Cuvintele au mai multă greutate.

%d blogeri au apreciat: