Ruginiu

Se scurg frunzele din nuc precum lacrimile printre gene într-un plâns potolit.

Este vremea prea plinului, vremea regretelor subtile, vremea spaimelor, vremea speranțelor, vremea scuturării din umeri, a îndreptării spatelui, a ridicării bărbiei și a nasului în vânt pentru a adulmeca prima zăpadă, dorită, hulită, sărbătorită.

Este vremea socotelilor și a înmuguririi planurilor pentru… la anu’.

Din când în când, un gând fugar (părându-ni-se că mai e vreme) se-ndreaptă spre Crăciun.

Sunt necăjită de-o întâmplare care m-a înrăit pentru o clipă, grea și rea clipă, mi-a adus vânt rece și pustiu în suflet.

Totuși, pentru că am pomenit de Sărbătoarea nașterii lui Hristos, un zâmbet mi se instalează pe față, timid și chinuit întâi, apoi un pic mai larg când îmi amintesc cu câtă adâncă preocupare și bucurie sărbătorea Mr. Bean Crăciunul în sărăcia și inocența lui.

E ruginiu în aer, e ruginiu pe frunze, e ruginiu în suflet, dar… nu-i așa de rău.

Străvechea practică hawaiană Ho’oponopono mă sfătuiește să-i spun eu ființei care m-a necăjit mulțumesc, te iubesc, iartă-mă și eu îi spun: mulțumesc că exiști în viața mea, te iubesc (așa cum mă pricep) și iartă-mă că nu înțeleg la timp ce te doare (pentru că doar durerea, de-un fel sau de altul, ne transformă în mistrețul cu colți de argint).

%d blogeri au apreciat: