Recviem

Mi-e sufletul în  menghini de  durere prins.

Un suflet bun, la mine în ogradă, azi, s-a stins.

Era un munte de tristețe de o vreme

dar se ținea pe cât putea de-a ei surată

și albu-i strai, din pene ca de vată

nu te lăsa să vezi, cum, pas cu pas, devine duh.

Nu mai mânca decât un fir de iarbă, arar.

Privea departe peste toți și toate

de parcă a spera e în zadar

iar  pace poți afla doar în văzduh.

Și când surata ei s-a cuibărit

pe cele două ouă adunate

s-a cuibărit și ea și… a murit.

Gâsca ce-a sură doar ce m-a zărit

și a țâșnit jelind în bătătură

apoi rapid la cuib se înturna

și cum zăcea surata-mi arăta.

Cu ciocul întors

spre colțul mai ascuns și-ntunecos

într-o poziție cât a putut de demnă,

așa a prins-o moartea cea solemnă.

A-nțepenit ca lebăda pe ape

c-aproape mi-a venit s-o împăiez

măcar o umbră din ea să salvez.

Am plââââns…atât de mult că văd cruciș…

și ce să spun,

era mai bună moartea de tăiș?!?!

%d blogeri au apreciat: