Fir alb de neghiniță

Era cîndva un strop de rouă
și strălucea candid în soare.
Ne aducea sub tălpi răcoare
Cînd începea cîte-o zi nouă.

S-a terminat.

Acum, fir alb de neghiniță,
purtat de vînt în hoardă mare,
cu mii de frați și surioare
zidește un val de neființă.

Crează fantasme.


Puzderia albă, cînd e stăvilită
alcătuiește multe forme bizare.
Ce n-a-ncremenit răgaz tot nu are
aleargă-ntr-una de vînt haituită.

Acum a stat.

În univers legea s-a mai schimbat.
Lumina nu vine din cer rasfirată.
E cale lactee pe sol revarsată.
Pămîntul de alb e complet inundat.

Așa, ca în basme.

Morala:

Există, sigur, și-o morală
în cele ce mai sus am scris.

Tu poți avea, fără-ndoială,
înfăptuiri demne de vis

chiar de te crezi o neghiniță
și nu dai bani pe-a ta ființă.

Îți trebuie un gînd înaripat
și să te lași de vînt purtat

daaar…să ai grijă negreșit
să fie vîntul potrivit!

%d blogeri au apreciat: