Bunica Ilinca spune:

Ce mai pretuiesc eu


Nu prea imi bateam eu capul cu PRETUIREA desi este un sentiment de cultivat.
Adica merita sa tot cauti sa ai ce sa pretuiesti. Fie oameni, fie altfel de vietati, fie ganduri, fapte, vorbe, stari, intamplari, fenomene …Doamne, mai stiu eu ce! Pretuirea este un sentiment tare pozitiv. Desi este un gand care se indreapta persistent si …insistent spre altcineva, altceva decat propria persoana, iti face foarte bine in primul rand tie.

N-o sa dezvolt prea mult ideea deoarece nu vreau sa teoretizez acum ci vreau sa spun CE am ajuns sa pretuiesc de curand. Bradul artificial.
Ma uit la ce scriu si nu-mi vine sa cred ca scriu.
Inainte, sa ma fi picat cu ceara nu as fi acceptat ideea.

In copilarie, am avut brad o singura data pentru ca m-am rugat de mama vreo doi ani la rand si pana la urma, desi nu avea posibilitati, mi-a facut un bradut. Cocotat pe masa, impodobit cu niste smochine si parca stafide puse pe ata si nuci in poleiala, imi umplea sufletul de bucurie.

O umbra am avut totusi peste bucuria mea nemasurata. Nu am avut voie sa iau nimic din el pana in ziua de Craciun.

Stateam la casa si aveam un musafir nepoftit care-si facea simtita prezenta mai ales noaptea cand rontaia, mai stiu eu ce, incetisor, in cotlonul lui.

O pleasca mai mare pe capul lui decat smochinele mele nu putea fi. In dimineata in care era „liber” la bogatiile bradutului meu, maaaare, mare tragedie. El fusese mai iute si rontaise din tot si din toate.

Experienta a fost amara din pacate aproape mai mult pentru mama, care, dupa ce cheltuise niste bani cu care ar fi putut face altceva mai trebuitor, nici nu se alesese cu mare folos. Oricum, nu s-a mai repetat. Eu i-am pastrat insa o amintire ca de „piatra pentru templul meu” si cand am inceput sa fiu eu pe picioarele mele am inceput sa fac brad de fiecare Craciun.

Dar nu din cauza asta si nu atunci am ajuns eu sa pretuiesc bradul artificial.

Anul trecut a fost prima data cand am facut pasul cel mare si am cumparat un astfel de brad. Infuriata de obraznicia comerciantilor mi-am calcat pe inima si am dat verde unei astfel de idei. Mi-a parut rau multa vreme dupa Craciun si ma festelea mereu intr-un fel sau altul gandul ca am putut sa fac asa ceva.

Anul acesta, din varii motive, tare neintemeiate mi se par acum, spiritul Craciunului pe care in primul rand stapana casei il cultiva si il intretine, a fost tare sleit.

Era aproape gata sa nu fie mai nimic din tot ceea ce ma straduiam, in fiecare an de cand am ajuns eu muierusca la casa mea, sa fac pentru a fi Craciunul mai Craciun decat oricand. Simteam cum se scurge totul ca printr-o palnie uriasa si atunci, pe ultima suta de metri, de spaima, am scos repede bradul artificial si o parte din podoabe si, intr-un sfert de ora, in coltul obisnuit, au aparut luminitele minuscule raspandite prin cetina deasa, de un verde inchis, inviorata pe ici pe colo de cate un glob rosu sau mat-auriu.

Ii lipseau multe din cele obisnuite dar… ce daca! Linistea a coborat in sufletul meu si am trecut sarbatoarea impacata si cu hotararea, adanc inradacinata, ca nu se va mai intampla o astfel de stare in viata mea in preajma unei sarbatori.

Inca nu l-am strans. Dar ii voi da in curand ragazul de odihna si primenire cuvenit astfel incat, la anul, sa vina langa noi curat, cu puterea de a ne incanta sufletul si de a lua cu el la plecare toate cele care ne tulbura in chip netrebuitor fiinta.

Am ajuns la aceste ganduri pentru ca am dat click intr-o doara, intr-o ratacire in care cauti dar nu stii bine ce cauti, pe link-ul site-ului ortodox si am nimerit, in sfarsit, colinde pe care nu le behaie vedete atat de patrunse de vocea lor incat spiritul dispare. (Eu nu vreau ca la ascultarea unei colinde sa se simta omul care interpreteaza. Sa nu-mi rasune in urechi, pe timpul colindei, niciun nume ci doar la sfarsit, dupa mai multe clipe, sa-mi vina sa ma intreb cine a cantat atat de minunat. Cautam si tot nu gaseam asa ceva.) Ascultand colinda mi-au cazut ochii pe bradutul meu de anul acesta (si de-acum incolo de toti anii cat il va tine… valoarea de intrebuintare) si mi-am adus aminte cat bine mi-a facut. M-a adus la pace cu mine insami. Il privesc si nu mai am nici cel mai mic resentiment fata de artificialitatea lui. Pentru asta am inceput sa-l pretuiesc. Il pretuiesc asa cum pretuiesc si „vazdoacele” dar despre ele…altadata.

Mai incape inca urarea „s-aveti un an bun” si …v-o spun.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: