Ziua „Z” adică ziua vernisajului.

• Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu”, sediul central in str. Tache Ionescu nr. 4, București.

• Impart spațiul de expunere cu trei debutanți în asociație. Eu la parter cu lucrările mele de artă sacră, ei în trio la etaj.

• Ofrandă și leac a fost subtitlul expoziției mele dar tot ofrandă și leac mi-a adus și mie  în mod neașteptat acest eveniment.

• Expoziția aceasta s-a comis dintr-o oportunitate deși onorantă, neașteptată ( poate și necuvenită mi-a trecut  mie prin cap pentru scurt timp) și cam incomodă pentru mine .  Așa că am decis să trec cât mai simplu prin moment, fără public propriu, fără protocol zornăitor și cu cât mai scurtă zăboveală pe-acolo. A trebuit totuși să remunerez un cuvântător care mi-a și precizat tariful justificat prin faptul că „vine de departe”. Am acceptat pentru a putea să închei niște „socoteli” și pentru ca atmosfera dintre noi să devină „cu socoteală”. Eram chiar curioasă dacă odată cu paraua împușcată cuvântarea va deveni documentată. N-ai să vezi vreodată. Cuvinte dezlânate fără cap și fără coadă. Doamne ferește, să nu credeți că tânjesc să mă laude cineva dar despre domeniu, despre subiectele abordate în lucrări, etc două vorbe cu conținut trebuie să spui dacă pomenești numele meu. N-a fost să fie dar am avut un rezultat, socoteala s-a-ncheiat (după mine).

Ofranda și leacul:

• Președintele asociației a vorbit foarte concis și precis și m-a felicitat pentru progresul vizibil pe care l-a sesizat.
• Și a venit rândul ei: am mai văzut-o pe la evenimente de aceeași natură; am taxat-o în gând că deși invitată pentru momente artistice își aroga dreptul de a menționa arbitrar nume dintre expozanții prezenti deși nu era treaba ei. Oricum înviora atmosfera și dacă rostea texte cu cap și coadă și nu improviza în stil șușanea, îți făcea pielea de găină. Are o voce și un timbru unic în teatrul românesc. Până sa-i vină rândul au vorbit patru bărbați pe care nu-i prea auzeai, nu-i înțelegeai și nici nu-i admirai.
• Habar nu am de ce discursul ei s-a chitit pe mine, poate pentru că ceilalți vorbitori mă menționaseră în treacăt la etc, poate că lăudaseră care cum, după garboava căpătată, cam strigător de înalțător ceva ce nu merita, a spus-o și președintele, debutanții erau la nivel de debutanți indiferent cât de cruzi sau copți erau ca persoane. Nu știu să spun dar a urmat un regal care m-a făcut vă rog să mă scuzați MUCI. Dacă credeți că am plâns pentru că m-a lăudat vă înșelați.
• Vocea, dicția, intonația, coerența, câte lucruri frumoase poți spune fără să minți, pentru că nu vorbești despre măiestrie acolo unde nu există ci despre ce-ți șoptește lucrarea, despre ce întrevezi prin petele de culoare cu care împricinatul a acoperit bucățile de suflet zdrențuit pe care le-a strecurat pe pânză. Și EA asta a făcut și m-am gândit că dacă mesajul a fost atât de coerent și închegat s-o datora și unui sâmburel de inspirație dat de lucrările mele.
• Cireașa de pe tort a venit când, la finalul discursului, mi-a oferit buchetul complex de flori pe care-l primise la rândul ei. I-a spart pe toți ca discurs, m-a lichefiat pe mine. La tot ce-a mai urmat am stat cu florile strânse la piept și încercam să maschez cu ele lacrimile care-mi „udau barba”. A fost pe capul meu și o străfulgerare de râsu’- plânsu’ când m-am întrebat la a câta mână o fi impresionantul buchet dar nu l-am iubit mai puțin. Este mai bogat decât se vede în poza de mai jos.
• pereții casei mele pe unde-și găsiseră locul o parte dintre lucrări sunt goi dar sufletul meu, datorită EI și nu numai, este plin.
• Toate bune.

P. S. Dacă ar putea sufletul meu ar cânta așa https://www.facebook.com/kerim.soysal.3/videos/3520051724686989/?t=3