Nu am mai mutat cursorul pe calendar de 4 zile.

Mă zbat ca o găină fără cap nereușind să fac mare lucru pentru că dorințele sunt multe și timpul puțin.

Cu vârsta, eu mă mișc din ce în ce mai în „ralanti” iar „prietenul” meu timpul aleargă din ce în ce mai repede.

Semințele chicotesc și-ncearcă să mă tragă de mânecă, mătura e ofuscată, tigăile zăngănesc mustrătoare doar oi face de mâncare, rufele vor la soare, hârlețul stă bosumflat iar Bădia Ștefan… nu mai poate îndura să stea cu atâta ctitorie neterminată în brațe.

Unde să mă duc, de ce să mă apuc?!

Popa „oșlobanul” are în gând că această înfăptuire a mea (care, deși tare trudnică pentru nepriceputa de mine s-a arătat  îmbucurătoare totuși pentru un iubitor de datină și neam cum găsește dânsul a fi)  va poposi în ograda unde viețuiește și slujește.

Mă rog  să duc la bun sfârșit încercarea de a-i aduce lui ȘTEFAN un firav semn de slavă prin această lucrare primita ca temă acum doi ani.

După expoziția colectivă cu școala, cu îndurarea  Celui de Sus, gândul părintelui se va înfăptui.

De unde să mai adun un pic de vlagă și de curaj?

Dau o fugă în grădină la aparent plăpândele violete. Poate mă molipsesc de  îndârjirea  cu care trec ele peste orice agresiune sau piedică și răbdarea cu care așteaptă momentul prielnic să expandeze în albastru-violet și parfum amețitor.

Sper că voi faceți și mai bine decât mine.

Luați, de nu aveți, de la mine o îmbrățișare. E bună, de la distanță nici nu doare!